Omnia Amor Vincit et nos cedamus amori! (Dragostea învinge totul, iar noi ne lăsăm învinşi de ea!)” Acestea sunt gândurile poetului roman Virgilius din secolul I î.Hr.

„Iubirea este sentimentul care defineşte cel mai complex umanitatea. Într-un subtil echilibru între mit şi simbol şi între semantică şi semiotică, mitologia, literatura şi iconografia antichităţii greco-romane acordă acestui sentiment un rol central”, după cum notează un comunicat al MNIR(Muzeul Național de Istorie al României).

După ce am prezentat mituri triste, aducem în prim plan unul special. Acesta este printre puținele mituri care chiar au un final de-a dreptul fericit. Pygmalion era un artist desăvârșit așa că și-a închipuit și a sculptat o femeie așa cum își dorea el dar care nu exista pe lume. Aceasta trebuia să fie perfectă pentru el, să aibă tot ceea ce el își dorea și să fie cea mai frumoasă din lume.


Totuși, frumusețea statuii nu îi folosea la nimic lui Pygmalion dacă nu îl putea iubi înapoi așa că a rugat-o stăruitor pe zeița Afrodita. Bărbatul dorea ca zeița să îi ofere o soție identică. După multe rugăminți, zeița s-a îndurat de artist.  Văzând că el o iubea cu adevărat pe Galateea, i-a dăruit viață marmurii.

Concluzii și interpretări despre dragostea lui Pygmalion:

Povestea este clar ideea materializării unui ideal și confirmarea puterii sentimentului de iubire care reușește să răzbată chiar dacă șansele spun că ar fi imposibil. Totuși realitatea mitului este reprezentată de faptul că dragostea ideală a oricărui om nu există.

Mitul mai exprimă și faptul că nu există un standard general pentru perfecțiune.  Pygmalion a trebuit să își sculpteze soția perfectă. Acest lucru înseamnă că nu contează dacă partenerul tău este cât mai aproape de perfecțiune deoarece nimeni nu poate fi perfect. Mai important decât atât este ca dragostea ta să fie perfectă pentru tine și  pentru el/ea.