Mihaela Sofronie a fost diagnosticata cu cancer de san. A urmat parcursul normal: chimioterapie, mastectomie, vindecare. Povestea ei incepe, de fapt, dupa incheierea tratamentului. Viata de dupa cancerul mamar i-a fost mult mai grea decat cea din timpul cancerului. In doar o saptamana a pierdut tot: o sarcina, un job si sotul, care a ales sa intre intr-o noua relatie. Iar la astea se adauga mutilarea fizica, din cauza careia nu se simtea indeajuns de intreaga, indeajuns de… „totala’.
Povestea cancerului de san in viata mea incepe aproape identic cu a celor mai multe femei. Un nodul. Un nodul investigat medical imediat dupa depistare, un nodul care parea a fi benign sau poate chiar era. Dupa aproape patru luni n-a mai fost. Patologia s-a manifestat prin sangerare prin mamelon. Interventia chirurgicala era iminenta, desi „natura’ ei nu era neaparat maligna.
A urmat interventia chirurgicala de extirpare a tesutului afectat. Apoi biopsia a confirmat caracterul malign. Au urmat serii de chimioterapie, apoi mastectomia urmata de alte doua serii de chimio. Si asta a fost tot, in linii extrem de largi.
Traseul acesta este unul parcurs de majoritatea femeilor diagnosticate, cu mici diferente de detaliu. Aproape ca ajungi sa spui: nimic special. In contextul incidentei bolii in crestere masiva de la an la an si in contextul ratei mortalitatii inca ridicate, oamenii incep sa se obisnuiasca parca cu povestea marelui „C mamar’.
Dar, nu despre asta vreau sa vorbesc… Povestea vietii mele incepe efectiv dupa incetarea interventiilor medicale propriuzise, dupa cancerul de san si dupa mastectomie. Viata dupa cancerul de san nu este despre „as putea muri maine’, ca in cazul oricarei alte patologii grave. Viata de dupa cancerul de san este despre… „cum traiesc eu restul vietii asa?’ si despre „cine sunt eu acum?’
Noiembrie 2006 – 31 de ani. Dupa ultima serie de chimioterapie am plecat pentru o luna si jumatate in America. Era prima data cand zburam si prima data cand ajungeam acolo. Ce poti sa-ti doresti mai mult? Sa stii ca ai terminat cu boala si pasesti intr-o mare vacanta asteptata inca din copilarie. Nu?
Rasfatul prietenilor mei si fascinatia Americii n-au reusit sa prabuseasca depresia care ma invadase cu totul, fara sa ma astept. Plangeam din orice
sau din nimic, nu ma interesa mai nimic, simteam ca toata latura mea emotionala e blocata. De fapt, nu mai simteam nimic. M-am speriat. Nu ma mai
confruntasem cu asta si nici nu mi se spusese ca ma voi confrunta. Acolo am aflat ca e normala starea mea. Doar ca nu stiam s-o depasesc si cum sa ma lupt cu ea.
Intoarsa in tara, am constatat ca nu prea am de unde sa primesc ajutor. La vremea aceea, psihologii erau mult mai putini si, as indrazni sa spun, mai putin pregatiti. Am incercat. N-a mers. Atunci am decis sa incep sa studiez, sa ma autoanalizez, sa descopar si sa aplic terapii pe mine insami, sa lupt si sa depasesc, pas cu pas, fiecare perioada de depresie, fiecare noua traire cu care ma confruntam. A fost cumplit de greu.
Si toti cei din jur asteaptau, parca, sa fiu ca noua, chiar mai odihnita si mai fresh decat ei. „Acum, gata, esti bine!’, auzeam din toate partile. Dupa un an si jumatate de la confruntarea cu boala, intr-o singura saptamana, am pierdut tot ceea ce construisem pana atunci in ani. In aceeasi saptamana, am pierdut o sarcina, un job pe care il visam si pentru care ma pregatisem, si un sot, care a considerat ca tot suportul lui din timpul bolii propriu-zise ia sfarsit aici, preferand o noua relatie.
Ravasita emotional si mutilata fizic, Mihaela a trebuit sa invete s-o ia de la capat
Intr-o saptamana, s-au prabusit toate „constructiile’ vietii mele de pana atunci. Familia, cariera si ultima ramasita a esentei feminitatii mele – „maternitatea’. Sufletul meu s-a zdruncinat din temelii. In scurt timp, m-am gasit in pozitia unei femei singure, cu un copil, fara niciun ajutor din partea nimanui, cu chirie, cu visuri profesionale spulberate, la 33 de ani. Toate acestea, pe fondul unei traume recente, din care ramasesem ravasita emotional si mutilata fizic. Si acesta era doar inceputul.povestea femeii care s-a prabusit si a renascut din propria cenusa
Povestea mea nu e speciala. Poate ca unii, cei/cele care se cred foarte puternici, vor spune: e povestea de viata pe care o traiesc multe persoane cu sau fara cancer de san. Asa este.
In perioada medicala a bolii, scoatem din vistieria subconstientului nostru aproape tot. Amintiri, regrete, frustrari, neimpliniri, esecuri, succese, iubiri, infrangeri, dezamagiri, planuri, visuri, oameni dragi, relatii bune si rele. Pentru ca, vrem, nu vrem, intrebarile: ce-am realizat pana acum?, mai traiesc?, cu ce-am gresit?, ce esecuri am in urma?, cum ar fi trebuit sa fac altfel?, mai am timp sa ma mai bucur de ceva?, ce fac in continuare?, cat timp? etc…, toate cu emotiile aferente la pachet – furie, rusine, resemnare, frustrare, dorinta, bucurie, dezamagire, ura, iubire… reprezinta cheile acelor sertare ale sufletului din care scoatem tot.
Aspectul fizic conteaza
Apoi, sufletul arata ca dupa razboi sau dupa un mare cutremur. Cam cat poate duce un om? Dincolo de toate aspectele psiho-sociale, femeia care a traversat o mastectomie se confrunta si cu prabusirea fizica. Nu stiu cum e sa fii femeie si sa nu te intereseze cum arati, dar, aspectul fizic conteaza. Si nu e un moft. E parte din ideea de intreg si de feminin. E parte din identitatea ta. In definirea complexa a lui „eu sunt’, mintea noastra include imediat si elemente legate de corp.
Dupa experienta mastectomiei, ceea ce vezi in oglinda nu-ti place si nu te ajuta deloc in restabilirea identitatii. Dezechilibrul fizic, vizibil, te invadeaza. Pe mine ma afecta permanent. Din varii motive pe care le-am prezentat in alte ocazii, nu am facut reconstructia mamara. Si am decis cu incapatanare ca voi lupta cu mine pana cand nu doar ca voi accepta, ci voi gandi cu toata convingerea uitandu-ma in oglinda, ca sunt – frumoasa, intreaga, normala… Doisprezece ani, am studiat, am analizat, am lucrat cu mine in diverse moduri de dezvoltare personala, insa n-am reusit. N-am reusit sa ma uit in oglinda si sa spun: „Arat minunat!’
Nu eram intreaga, nu eram indeajuns de… „totala’, chiar daca formularea aceasta suna stangaci. Ma amageam, ca multe alte femei, ca totul e bine si ca va fi si mai bine. Dar izvorul de vitalitate din sufletul meu seca in fiecare zi cate putin.
Lipsa unui san = o bluza cu gaura, pe care esti nevoit s-o porti zilnic
Cu ajutorul unui exercitiu de imaginatie si la o scara foarte larga, daca se poate spune asa, viata fara un san seamana cu situatia in care ar trebui sa porti, zi de zi, o bluza foarte frumoasa si eleganta, dar care are o mare gaura. Vitejia te va face sa spui, poate: „Lasa ca o acopar cu o esarfa sau cu o vesta si totul pare perfect’, desi tu stii ca nu este. De cate ori ai imbraca aceasta bluza? Cat de convingatoare ai fi pentru tine insati, si apoi pentru ceilalti, si ai putea afirma ca bluza e perfecta? Ce sentiment te-ar bantui fata de ea, daca ar trebui s-o porti in fiecare zi? Desi e de calitate superioara, modelul e extraordinar, finetea si eleganta se vad de departe, are doar o mare gaura in fata…
