A murit Horia Moculescu. Compozitorul avea 88 de ani. Nidia, fata maestrului, în lacrimi
De Petrut Alex · · 4 min. de citit
A murit Horia Moculescu, la vârsta de 88 de ani. Celebrul compozitor s-a stins din viață după ce fusese internat în stare gravă la spital, fiind intubat în ultimele zile.
A murit Horia Moculescu
De când a aflat trista veste, fiica maestrului șlagărelor românești nu se poate opri din plâns. Nidia, fata lui Moculescu, a spus, cu vocea îndurerată, că se simte extrem de sufocată de dispariția tatălui ei.
Artistul era în comă de mai multe zile, la Institutul Matei Balș, starea lui fiind una destul de gravă. Fata lui Moculescu l-a descris pe părintele ei ca fiind „zâmbetul ei”, fără de care viața ei va fi complet diferită de acum. Nidia scrie, plângând, că nu știe cum va trece peste această suferință, că nu e atât de puternică precum era compozitorul, că sufletul ei este frânt.
Nidia suferă cumplit: „Sun frântă”
„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi tăticule o singură bătaie de inimă care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii?… Erai zâmbetul meu… Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou.
Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț Tată asta….
M-ai învățat atâtea, tată, dar un singurul lucru nu ai reușit… cum să mă faci să trăiesc fără tine… Cum să mai văd lumea, când ochii mei – de fapt ochii tăi – , sunt orbi în fața lumii? Cum să mai vorbesc când gura mea, tot moștenirea ta, nu mai poate decât să urle? Mi-ai fost Totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum… acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol.
Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Da-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinulul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns…Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum… acum ai căzut. Și eu cad cu tine… Într-un hău… și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei..”, a scris Nidia, în lacrimi, pe un grup de prieteni.
