Iulia Ganea a murit, după 11 ani de suferință trăiți în urma unui accident rutier care i-a schimbat radical existența. Vestea despărțirii a fost făcută publică de soțul ei, Laurențiu Ganea, care a vorbit despre felul în care Iulia a purtat povara acestor ani cu demnitate rară și despre pierderea fiului lor, Robert.
Iulia, femeia spulberată pe trecerea de pietoni, s-a stins după 11 ani
În urmă cu un deceniu, cuplul se pregătea să-și întâmpine băiețelul. Iulia era gravidă în luna a opta și se plimba ținându-se de mână cu soțul ei. O clipă de neatenție la volan a produs impactul pe trecerea de pietoni care le-a rupt viața în două. Laurențiu, salvator de profesie, i-a acordat imediat ajutorul necesar până la sosirea medicilor. Iulia a supraviețuit, însă Robert a trăit doar câteva ore după accident.
La capătul acestor ani plini de încercări, soțul a anunțat public deznodământul și i-a adus Iuliei un omagiu emoționant.
„Cu regret va anunț că astăzi ne luăm rămas-bun de la Iulia Ganea, după 11 ani de luptă și suferință purtate cu o demnitate rară. În urmă cu 11 ani, un tragic accident ne-a schimbat viața pentru totdeauna, moment în care l-am pierdut și pe fiul nostru drag, Robert. De atunci, Iulia a dus o luptă tăcută, dar plină de curaj, fiind pentru noi toți un exemplu de putere.
Pentru mine, ai fost mai mult decât o soție, ai fost cea mai puternică persoană pe care am cunoscut-o. Ai luptat zi de zi fără să te plângi, iar tăria ta ne-a învățat ce înseamnă speranța adevărată.
Drum lin, suflet drag… să te regăsești în lumină. Vei rămâne pentru mine iubirea mea, puterea mea și amintirea care nu se va stinge niciodată. Îți voi purta chipul în inimă în fiecare zi și îți voi mulțumi mereu pentru tot ce ai fost pentru mine. Odihnește-te în pace, dragostea mea pentru tine va rămâne veșnică.”
Un deceniu de dependență totală și o îngrijire „infernala”
După impact, Iulia a petrecut luni într-o stare de somn profund. Când s-a trezit, realitatea era complet schimbată: nu se putea mișca singură, nu comunica verbal și era dificil de evaluat cât din jur o mai percepea. De atunci, fiecare gest a depins de familie: întoarcerea în pat, hrănirea, igiena, mobilizarea și ședințele de recuperare. A fost o cursă de anduranță, cu tratamente, proceduri și nenumărate nopți albe, în care fiecare clipire sau mic progres a însemnat speranță.
În urmă cu șase ani, Laurențiu descria în detaliu rutina de acasă – un efort continuu, organizat cu ajutorul specialiștilor. Mărturia lui surprinde munca nevăzută din spatele fiecărei zile:
„Ne-am specializat la domiciliu, facem recuperare zilnică cu diferiți kinetoterapeuți câte 3-4 ședințe. Am consultat mai mulți neurologi, neurochirurgi și alți specialiști dar din păcate pronosticul nu este prea îmbucurător deoarece cu cât trece timpul cu atât și șansele scad deoarece creierul se atrofiază. Speranța moare ultima și luptăm până la ultima șansă. Suntem alături de ea indiferent de situație, stăm zi și noapte cel puțin două persoane. Este o muncă infernală, trebuie întoarsă de pe o parte pe alta din două în două ore, toaletată. Este hrănită printr-o sondă gastrică la două ore, i se dau medicamente la 6 ore, mutată din patul de odihnă în patul de gimnastică și cărucior sau dispozitive de recuperare.”
În toți acești ani, familia a rămas aproape, sprijinindu-se pe speranță și pe credința că orice semn – oricât de mic – contează. Iulia avea 8 luni de sarcină în seara accidentului, iar tragedia a însemnat atunci nu doar rănile ei, ci și despărțirea de Robert.
Viața lor a mers înainte în ritmul impus de recuperare și îngrijire, cu zilele măsurate în proceduri, tratamente și pauze între administrarea medicamentelor.
